Un om pe care nu l-am cunoscut niciodata. - Lost in Amsterdam

26.10.2013

Un om pe care nu l-am cunoscut niciodata.





Nu stiu prea multe despre lacrimi, decat ca, ele curg pe un obraz din senin, sau cu motive mai mult sau mai putin importante, cel putin in cazul meu. Nu ma dor lacrimile mele, doar le simt acolo, umede cum se cazeaza ele la mine in ochi sau pe fata mea, deranjul nu mi se pare mare, nici nu stiu daca e un deranj sau doar o forma de slabiciune. Lacrimile persoanelor la care tin sunt cele mai grele. Le simt eu, inauntrul meu, ca si cum as fi cantarul fiecarei picaturi, kilograme din durerea pe care ele le transmit si ochii rosii plini de frustrari si neintelegeri, neintelegeri lasate in urma actiunilor, care poate daca puteau fi cantarite, n-ar fi existat ceva care sa sustina asemenea greutate.

Si in timp ce vezi cum iese fum din tigara ta, iar fumul se inalta undeva departe, unde il duce vantul de vara de pe o terasa, unde nu te-ai fi imaginat niciodata, blocata intre munte si mare, totul pare ca un vis. Din pacate nu ai ajuns la timp in acel vis. Nu ai fi putut schimba nimic, nu ai fi putut opri lacrimile ce vor fi urmat sa curga, dar ai fi putut sa cunosti macar o parte din acea minte intunecata, dar suflet de copil ce nu s-a putut deschide la timp, iar timpul, necrutator fiind, a vrut sa transforme totul, si cand mai putin ne asteptam, sa se scrie o istorie, dar diferita fata de istoriile pe care el le scria. O istorie de sange, cu litere de sange.
I-am vazut furtuna din ochi, furia din inima, tremuratul corpului fiind insignifiant pe langa cel al sufletului si al vietii. Cutremurul ce s-a lasat asupra ei a ingropat toate sentimentele, am vazut-o la pamant, atat la propriu cat si la figurat. Imbratisarea mea sau ca i-am dat la o parte acele imense intrebari fara raspuns de pe fata, nu cred ca au ajutat-o deloc. S-a descarcat pentru 2 ore, langa mine si tigarile mele pe acea terasa, care mi se pareau atat de putine si slabe pentru toata greutatea ei, povestita mie, dar stiu ca nu va fi bine, ca sufletul a ramas mutilat pentru tot viitorul. Pentru acele lacrimi nu am avut cantar, atat de grele le-am simtit, ai mei ochi, insa, departe de ideea sa verse si ei. A fost bine? Ar fi suportat si alte lacrimi sau si-ar fi dorit sa le vada pentru a vedea ca eu le suport? 

Nu am stiut cum sa ma comport.

Dar ochii mei au cedat si au plans cand am vazut-o cum vorbeste cu el, Acolo, cand am simtit cat de mult il iubeste si nu se va schimba oricat de mult rau i-ar fi facut, asta m-a cutremurat si poate ca m-a si schimbat din acea clipa. Momentul cand l-am cunoscut pentru prima data m-a facut sa realizez ca timpul iti ia tot fara nici un fel de explicatie, fara nici un billet sau o scrisoare prin care sa-ti spuna “De ce?” sau prin care sa imi zica “Mi-as fi dorit sa te cunosc mai devreme, in carne si oase”. Prinsa intre atatia necunoscuti, intre suflete ce nu vor mai putea vorbi niciodata, asa a trebuit sa il intalnesc, intr-o zi din august, dar nici caldura nu o mai puteam simti, fiindca intalnirea mi-a inghetat mintea, sufletul, absolut tot.
Il tot intreba: DE CE? Si eu ma intrebam acelasi lucru, dar amandoua am ramas doar cu intrebarea. Nici macar atunci nu am lasat-o sa ma vada plangand, tremurand sau orice alt semn de slabiciune, ma straduiam din rasputeri sa vorbesc cu el, sa ma prezint fara sa-mi tremure vocea. Am facut-o. Mai tarziu, m-am plimbat printre acei necuvantati, lasand-o pe ea acolo sa isi faca ritualul pe care il facea mereu cand il vizita, iar eu m-am asezat pe o scara mai departe de ei doi, pentru ca s-a dovedit ca nu sunt un om puternic. Am plans. Putin si in soapta, doar ce statea sa explodeze.

Imi doream sa ii aduc flori de bine te-am gasit, nu de adio, imi doream sa ii ascult sfaturile in timp ce il priveam si nu doar prin telefon. Sa ii arat scrierile mele si sa i le traduc, sa ma critice si sa ma corecteze, sunt sigura ca ar fi facut asta pentru ca era aceeasi zodie ca mine.




Comentarii